Hoinărind în padure, pe poteci strâmte și prin poienițe abandonate, am găsit un loc fără seaman. Un castel îngropat în turbă ! Un castel de cărți ! Mii, zeci și sute de mii de cărți înghesuite în ziduri subterane, scări înfundate, catacombe...
Erasme, Montaigne, Gassendi, Charron, Bayle, Hobbes, Ferreira... mucegăiți, afumați de timp, înegriți de uitare. Nume ciudate auzite demult, când bunica, într-un exces de luciditate și delir psihotic, le înșira pe acatistul lupului semnându-și astfel apostazia... Democrit, Aristotel, Epicur, Protagoras, Lucrețiu, Spinoza, Meslier, Holbach, Hume, Bentham, Mill...
Am cules o carte la întâmplare. Pe copertă, figura un detaliu din "Lupta lui Iacob cu îngerul" a lui Delacroix. Michel Onfray – "Tratat de ateologie". Am deschis cartea și am început să citesc cu voce tare :
« Trebuie să existe un premergător, un inventator, un nume propriu, ca o bornă despre care putem afirma : iată primul ateu, cel care susține inexistența lui d-zeu, filozoful care gândește, o afirmă, o scrie clar, net, fără inflorituri, și fără multe sub-înțelesuri, fără o infinită prudență și fără interminabile contorsiuni. Un ateu radical, adevărat ! Chiar mândru. Un om al cărui devotament, dacă aș putea spune așa... - nu se deduce, nu se cântărește, nu procedă din ipoteze întortochiate de niște cititori la vânătoarea unui început de probă de culpabilitate »
- Îți place ? zise o voce stridentă care venea de undeva din spatele unui morman de cărți.
Am tresărit. M-am întors și, în fața mea, stătea un spiriduș cocoșat, spân, cu ochii roșii și sclipitori ca două lămpi cu petrol.
- He, he ! Tu știi măcar ce înseamnă « ateu » ?
- Normal ! Cel care nu crede în d-zeu ! am zis eu ironic. Habar n-ai tu de câte ori m-am certat eu cu lupii...
Spiridușul a surâs. « Cearta nu presupune neapărat ateismul. Poți fi numai anticlericală. Ateismul neagă existența lui d-zeu, anticlericalismul suspendă judecata sa și nu implică ireligia, el vrea numai să restabilească frontiera religiei.»
- Păi sunt și anticlericală !
- Bine, bine ! Dar tot nu știi ce înseamnă ateu... Ateu e un termen relativ !
Mă uit la el mai să-mi iasă ochii din orbite.
- Cum așa, relativ ? Ateu înseamnă să nu crezi în existența unei ființe imaginare, să-i negi existența.
- Prefixul ά privativ al termenului indică o calificare negativă fără nici o altă precizare și poate fi aplicat la tot ce e lipsit de d-zeu și la tot ce e în afara comunității religioase. Însă, în funcție de conjunctura în care apare, accentul său negativ poate fi îndreptat asupra unei semnificări intelectuale de necredință sau asupra unei semnificări sociale de excludere, zise el dintr-o bucată.
Se opri, respiră îndelung și continuă :
- Pentru a-i întelege diversele utilizări de-a lungul istoriei, merită notat faptul că termenul nu include nici un verb, deci nu implică direct o acțiune ci, mai degrabă, o stare sau o descriere. Însă, în functie de context, el poate subînțelege mai multe verbe cum ar fi « a crede », ateul este acela care nu crede în existența lui d-zeu. « A nega », o doctrină este atee atunci când neagă existența lui d-zeu. Așa cum ai zis și tu. Însă, în anumite cazuri, ar trebui să subînțelegem un verb pasiv, ateul fiind o ființă abandonată de d-zeu, un blestemat sau un adversar al religiei, un antiteist. Dar mai e și « a venera », ateul era acela care refuza să venereze zeii sau să le accepte cultul, însa verbul a venera nu implică neapărat și « a nu crede ». Poți foarte bine să crezi, dar să nu vrei să venerezi. În cazul acesta, e vorba de un ateism relativ. De exemplu, Iosif Flaviu se plângea că păgânii tratau evreii de « atei și mizantropi » ( Contra Apion, II, 148). Ignatie de Antiohia considera păgânii ca fiind atei (Epistola către Tralieni, III, 2) și avea aceeași opinie față de ereticii doceti. Același ateism relativ îi suscita milă față de păgâni lui Pavel în Epistola către Efeseni. « De aceea, aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii cu trupul, numiţi netăiere-împrejur de către cei numiţi tăiere-împrejur, făcută de mână în trup. Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu [atheioi], în lume » (Ef. II, 11-12). Aici nu e vorba de o absență de credință religioasă la acei păgâni, ci de lipsa lor de statut sau drept de citadelă în fața comunității. La timpul respectiv « religie » și « ireligie » însemnau mai degrabă « pietate » și « impietate ». Religia era un ansamblu de acțiuni ritualice care nu punea un accent important pe faptul că oamenii credeau sau nu. Ceea ce conta pentru comunitatea religioasă erau respectarea și realizarea ritualului din care emana justiția divină. Ori violarea religiei însemna ofensarea justiției divine. Conceptul de « credință » (cu opusul său « necredință ») nu este un concept religios, ci un concept filozofic regăsit la apologeții care încercau să argumenteze rațional necesitatea religioasă. Noțiunea de « ateism » ne îndeamnă să ne întrebăm asupra semnificațiilor religioase ale negației. Care este, de exemplu, diferența dintre un mistic (cel care neagă reprezentările divinității) și un ateu (cel care neagă existența divinității) ? Pentru sfântul Augustin, negarea existenței divine este imposibilă ( ateul ar fi deci un mistic ratat, un « smintit »), dar pentru David Hume, dimpotrivă, misticul ar fi un « adevărat ateu » însă nedeclarat. Negarea poate fi verificată atunci când opune contradictoriu adevărul și falsul. Pentru a-i da negației funcția sa logică, necesară raționamentului, trebuie să substituim gândirii globale de sentimente colective, o gândire analitică și argumentativă. Astfel, negarea ne constrânge la analiză, deci implicit, la stivuirea inteligentă a celulelor logice care vor constitui în final sistemul nostru argumentativ.
Spiridușul se apleacă și luă o carte. « Memoriile gândirii și sentimentelor lui Jean Meslier ».
- Uite o carte care explică sensul profund al negației și de ce ateul neagă existența lui d-zeu. Jean Meslier a fost un preot care a trăit pe la începutul secolului XVIII. Toată viața lui a fost un slujitor al bisericii și un ateu ascuns. La vremea respectivă, afirmarea explicită a ateismului era pedepsită cu moartea, de aceea opera sa nu a fost publicată decât postum. În cartea asta, Meslier explică faptul că religiile sunt invenții umane; devotamentul și credința oarbă sunt principii eronate, iluzii și imposturi. El demonstrează falsitatea « pretinselor viziuni și revelații divine ». Explică erorile doctrinei creștine și cum morala creștină autorizează abuzurile și tirania puternicilor asupra slabilor. Argumentează în favoarea falsității existenței divine și a ideii de nemurire a sufletului. Bine-înteles autorul vizează religia catolică cu d-zeul, preoții, călugării, profeții și scrierile lor, critică puterea epocii : prinți, regi, împărați, tirani și nobili, dar și paraziții diverși care gravitau în jurul religiei : notarii, avocații, judecătorii, legislatorii, perceptorii, tăranii generoși și proprietarii bogați. Explică săracilor și exploataților cât de îndoctrinați au putut fi. Distruge ca să construiască mai bine ideea că ateismul nu este un sfârșit ci un mișloc. Aspiră la o gândire post-creștină, la o etică hedonistă și libertară, la o politică comunalistă și internaționalistă. Meslier e poate primul adevărat filozof care a știut să-și exteriorizeze gândirea atee. Alții i-au urmat pașii : Nietzsche, Russell, Onfray... În cartea lui Meslier, ateismul și anticlericalismul sunt strâns legate. Ateismul e manifestarea personală a gândirii, anticlericalismul e actiunea, militantismul care îți permite să trăiești liber, fără constrângeri leguitoare de factură religioasă. Dacă religia ar evolua numai în sfera privată, anticlericalismul nu ș-ar mai avea rostul. Anticlericalismul nu este decât o reacție de apărare în fața exacțiunilor și dominației bisericii. Într-o societate dominată de religie, a fi ateu conduce la anticlericalism care, implicit, promovează laicitatea, însă această înlănțuire de opinii și reacții, impune din oficiu o radicalizare a societății și poate creea conflicte sociale și politice, mai ales când grupul ateu e într-o minoritate imperceptibilă. Cel mai elegant mod de a obține laicitatea nu este afirmarea expresă și ostentatorie a ateismului, ci atacarea punctuală a dominației religioase în domeniile publice. Iar când e vorba de spațiul public, mulți dintre cei oprimați vor reacționa când « pâinea lor cea de toate zilele » le-a fost furată de tocmai instigatorii rugăciunii « de pâine » zilnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu